Bunul Moșul Nicolae

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

Bunul moșul Nicolae
Intră la mine-n odaie
Ieri mai pe la unșpe-n seară
Și mă-ntreabă bunăoară:

-Ce faci, blând copil din ploaie,
N-ai mai scris la Moșul Nicolae?
De atâta vreme-n-‘coa
Tot aștept scrisoarea ta!

Să îmi spui ce-ai mai făcut-
Tot am zis că n-ai putut…
Ba ai teme, ba plecată,
Și nu mai îmi scrii odată!

Zău așa, măi, fată bună…
Nici în astă săptămână?
Păi cum să mai știe moșu’
Cu ce să-ți umple galoșu’?

Te-ai făcut fetiță mare,
Ba o rochie, ba o floare,
Ba eșarfe din cașmir,
Ba mărgele multe-n șir…

Moșul nu mai înțelege
De tu nu ii dai de veste
Aste lucruri încurcate
De fetițe alintate…

-Moșule cu barbă lungă,
Îmi cer scuze chiar acum!
N-am știut că n-ar’ s-ajungă
Scrisorica de pe drum…

De abia ieri ce-am scris-o-n tren
La lumina blândei lune,
Era un scurtuț catren,
Nicidecum complicațiune!

Îți ceream o iarnă albă,
Sănătate la părinți,
Coronița cea de nalbă,
Mângâiere de la sfinți.

Să ne ții pe toți cu tine,
În a ta inimă dulce,
Să ne fie tare bine,
Răul tot să ni se culce.

Durerea fă să dispară,
Lacrimile să se usce,
Și tristețea cea amară
În neant, te rog, o duce!

N-am nevoie de bomboane,
De mătase sau de lână,
Oboseala in broboane
Rogu-te doar de-o alină!

O sa fiu cea mai cuminte,
Iar în anii ce-o să vie,
Tot aceeași rugăminte
De pe buze-o să-mi învie!

Iară ție, moș cel bun,
Fie ca și ție Domnul,
Și nu viscolul nebun
Să îți ocrotească drumul,

Și s-ajungi la toți copiii
De prin sate și din crânguri,
Cu mere, nuci, jucării,
Și cu orice alte dulciuri!

Image result for mos nicolae

Crescendo obscur 

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Și dacă în diminețile târzii te pierzi în pernele de puf,
Și dacă în nopțile făcute dimineți nu ai cuvinte,
Și dacă în diminețile ce îmi sunt nopți mă strigi Năduf,
Atunci înseamnă că demult furat-ai a mea minte.

Și dacă în mintea mea te pierzi printre sinapsele obscure,
Și dacă materia cenușie nu te învelește suficient în gânduri,
Și dacă sinapsele-mi le frigi cu degetul tău mare,
Atunci înseamnă că m-am ars a doua oară-n rânduri.

Și dacă-n rânduri nu mă vezi cum nu mă văd nici alții,
Si dacă-n rime-s rătăcită și-ți pare sensul pus sub voal,
Și dacă rândurile le citești cu glas amar ca debitații,
Atunci înseamnă că degrabă vom ajunge la final…

Cântecul de moarte al Smarandei sau îmbrățișări în Marea Iertării 

Etichete

, , , , , , , , ,

Te legănai ușor pe Stâncă

Înainte de apus,

Zâmbetu-ți pe raze pus

Dispăru în Valea-adâncă.

***

Eram eu una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Dar Casiopeea cea din stele

Mă luă dintre cei sfinți.

*

În noaptea neagră te chemai

Să vii la mine-n poartă,

Dar Casiopeea se-arătă,

‘Tu, Smarandă, viața-mi dai!’

*

Și chipu-mi ce iubeai atâta

S-a sfărâmat într-o clipită,

Căci fata ta cea mai iubită

Pe Stâncă a ajuns purtată.

*

Față-mi ruptă-n bucățele

Fiindcă-a-ndrăznit să te iubească

Nu-a reușit ca să zdrobească

Pe cele-nvederate-n rele.

*

Și dimineață-ai răsărit.

Unde fuseși întreaga noapte?

Când te-așteptai plină de șoapte

Și sufletul neprihănit?

*

Ce căutai, de nu pe mine?

În moarte am aflat, târziu,

De la o stea mai mică, vizitiu

Al Morții! Cică fitecine

*

Ți-a spus de planul ei.

Unde erai? De nu la mine?

Soare, de nu tu, păi cine

Să mă fi aparat de-a ei framee?

*

Acum am chipul rătăcit,

Căci dus cu totul e în apa mării,

Și tare de demult e dat uitării.

Ce importă c-a murit nefericit?

***

Dar dincolo de toate aceste’,

Și chiar de nu sunt eu aceea,

Te voi iubi fără de veste

Și după Moarte, și aievea…

*

Căci tot ce e în mine bun acum

Și tu-ai sădit cu blânde mâini

Nu poate lua nimeni nicicum

Oricât ar fi pe lume de haini.

*

Lucifer, tu, chip de aur,

Te coboară jos în mare,

Cu lumina-ți-bălsămare,

În pletele-mi flori de laur

*

Pune, rogu-te pe tine!

Și din toată ast’ osândă

Fă-mă ca să par mai mândră.

Doar atât, nu te voi ține…

*

Știu c-al cerului tu ești-

Și te rog, doar, să ma ierți,

Că te-am luat de sus, de aur…

Doar ca să îmi fii tezaur…

*

Cântecul lui Pluton

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

De ai fi Pluton și eu o simplă pământeancă,
Desigur ca mi-ar fi fost enorm de greu sa te ajung,
Însă de dor fiece urmă de-ndoială aveam s- alung,
Și mi-aș fi luat zborul de pe Pământ, hoțomancă!

Aș fi luat vreo trei copaci cu mine, o mare și trei nori,
Si-ntr-o geanta aș fi îndesat câteva cărți, mai la-ntâmplare,
Probabil aș fi luat și o cutie de chibrituri, în a lor scăpărare
Să-ți privesc ochii adânci, flămânzi de mine și fiori…

Pe tine aș întinde marea, te-aș înveli rotund și plin în ea,
Și la fiece capăt, în noapte, zi și-amiaza aș așeza o salcie,
Să sărute valurile pline de învolburare cu cucernicie
Asa cum am să-ti sărut și eu pielea în visuri aievea…

Din nori mi-aș face rochie lunga, ca o ceață densă,
Să-mi acopere cu greu de-abia pielea de lapte,
Și stelele pierdute-n ei ar străluci timid în noapte
Sclipind pe sânii ce-i vei lua, desigur, recompensă.

Plutind pe nori din zori și până-n noapte ți-aș citi,
Din când în când atingând sfios marea cea rece
Cu degetul arătător și tresarind puțin, deoarece,
Aș fi demult obișnuita cu felul tău cald de-a mă iubi.

De aceea aș rade mai apoi de degetul meu degerat,
Și as continua să-ți citesc, chicotind din vârful buzelor,
Din nou încercuindu-te pe tremurul norilor, pe cântecul brizelor,
Prin șoaptele saliciilor pe care le-am tot cutreierat.

Nu m-aș plictisi nicicând de iubirea ta fierbinte,
Ce-n universu-ntunecat îmi e casă, și îmi dă să respir
Din al gravitației, culorilor și undelor albastru elixir,
Ce toate din tine și din puterea ta își au sorginte.

Din capătul cel mai îndepărtat al galaxiei sa veghezi
Și eu alăturea-ți sa fiu în dansul pe orbită
Deasupra să veghez mereu să nu ai inima zdrobită
De aspre depărtări, ci doar la noi în noapte sa visezi…

image

Interludiu despre simetria iubirii noastre

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

Nimic nu se mulează mai bine decât respirația ta pe pielea mea,
Cum pornește din spatele urechii și coboară blând, pe linia gâtului,
Acolo unde se ascunde nodul care mă sufocă de fericire
De fiecare dată când îmi zâmbești calin.

Nimic nu se mulează mai bine ca buzele tale pe buza mea de jos,
Pe care o strâng tare, fără vreun cuvânt în plus,
Acolo, de unde pornesc toate șoaptele mele de dinainte de culcare,
De fiecare dată când îmi adormi pe piept.

Nimic nu se mulează mai bine decât mâna ta pe spatele meu,
Când îmi mângâi coloana de sus în jos, și cu vârful degetelor îmi dai fiori,
Acolo, de unde pornește plăcerea și se propagă în tot corpul meu dornic de tine
De fiecare data când îmi spui că mă dorești.

Și nimic nu se mulează mai bine pe sufletul meu decât alintul tău dulce,
Când îmi spui prin vorbe că însemn ceva inimii tale,
Acolo unde mă ascund de toți și de toate când îmi este teamă și am obosit de lume,
Acolo, în inima în care mă mulez perfect…

image

Pedepsirea lui Lucifer sau balada antiSoare a Casiopeei

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

‘Mă vede-ntr-o zi pe prispă
Lucifer, al meu fior,
Și în brațe într-o clipă
Îmi șoptește dulce-n păr:

-Scumpă, dragă Smărăndiță
Suflet pur, dar muritor,
Am vrut să mă fac ființă
Să nu-ți mai duc al tău dor…

Astăzi stam în flăcări aspre
În al cerului viu vid,
Și pe astrele măiastre
Am vrut sa le chem șoptind:

Lesath, Deneb, Asterope
Lucifer vă strigă gândul!
De voi doar mă simt aproape
Când în plete-mi bate vântul…

Asterion și Káus Astralis,
Vă rog șoapta-mi auziți
Eta Piscium, Nu Draconis,
Din somn, rogu-vă, treziți!

Era zi, tu, fată blândă,
Toate stelele dormeau,
Norii-au început sa râdă
Și razele-mi șușoteau:

Știm ce vrei tu, mândru astru,
Vrei sa te faci muritor,
Vrei să pleci din ceru-albastru
La Smaranda din pridvor.

În mănunchi tu vrei cuprinde
Stelele sub mândră haină
Însă uiți c-aste silfide
Nu cunosc a zilei taină

Ele cred doar în a nopții
Răcoroasă mângâiere
Și-n a blondei dimineții
Rouăi caldă zvăpăiere.

Sunt firave, Soare mândru,
Ziua ele nu te-aud
Când tu arzi atât de tandru
Pe albastru cerul nud.

Și ai grijă, mândru Soare
La a nopții Casiopee
Căci ea te pândește-n zare
Cu a dumneaei framee

Tu i-ai refuzat iubirea
Astei beznei mari craiese
Și în sine răzbunarea
Și-o dorește tot adese…

Noi atât îți spunem, Soare,
Smărăndița, fata ta,
E-n pericol tare mare
De n-o aperi dumneata…

Casiopeea Tetha-i zice
La Crăiasa nopții reci,
Și în praf ea a prezice
Smărăndiței somn de veci…’

12714094_1015771005162956_985687652_n

Cântec de dor la două gânduri

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,


lasă-te ușor, pe spate,
tâmplele să le ascult
ochii tăi fierbinți sa-mi rabde
buzele într-un sărut

să îți cad în mângâiere
peste calzii obrăjori,
suflul viu, o adiere,
fără pic de norișori

însetat ca un vampir
sa îți mușc gâtul subțire
mâinile pe sub cămașă
cu fiori să-ți dea simțire

Lasă-mi buzele năuce,
Obrajorii-n adiere;
Luna când pe cer străluce
Tu să-mi dai o mângâiere.

Sub cămașa de flori plină
Mângâie tu fine coapse
Și pe buza ce suspină
Lasă sărutări ploioase…

Fă-le toate ca să cadă
Peste mine-n picuri dulci
Pe sâni mâna las să șadă
Și prin vis să mă seduci…

image

Dorul Smărăndiței, balada la un singur gând

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

image

De trei nopți tot stă pe prispă
Smărăndița cea cu dor,
Și tot vrea din clipă-n clipă
Să-i apari tu în pridvor…

Două sărutări stricat-ă,
Borangic ea ți-a cusut
Si dorința-n viața-i toată
Smărăndiței i-ai născut…

Nu tu-i naști venin în suflet,
Ci otrava e în ea,
Îi sufocă al ei cuget
Chiar și fără ca să vrea.

Îi e teama de iubire,
Îi e groază de ce-a fost,
Nopți întregi fără de știre
Când nimic nu avea rost…

Nime’-atuncea nu a vrut-o,
Nime’-atuncea n-a știut,
Nimeni nu a auzit-o,
Nici de zis nu a putut…

Și a preferat s-adoarmă,
Somnul ea l-a înșelat,
Părul l-a scos din maramă
Și în perne s-a culcat.

Își plângea în sine crucea,
În fum chipu-și ascundea,
II părea că -n toată Lumea
Fericirea n-o găsea.

‘Doamne, iartă-mi firea slabă’,
Smărăndița își șoptea
Când cu flori în păr și salbă
În lac chipul și-l privea.

‘Te rog, Doamne, dă-mi putere,
Căci eu știu ca pot simți,
Dă-mi un suflet mult mai tare
Și cu el să pot iubi…’

Și Domnu-i dă pe Sburătorul
Ce în păr i-ar pune flori
Și-i dă pe Săgetătorul
Ce-o sărută dulce-zori.

Obrajii îi face roșii
Smărăndiței din pridvor
Mângâieri îi dă fetiții
Și o-alintă tot cu dor.

Fata însă încă are 
Ghimpi pe-a inimii tulpină
Și sub lunii scăpărare
Răul intră-n rădăcină.

Gelozia-i intră-n sânge
Zâmbetul ii e umbrit,
Inima-i încet se frânge,
Însă e de neclintit.

Lucifer dispare-n zare,
Se duce cu pas tăcut,
Fata, cu orgoliu tare,
Nu vede ce a făcut…

De trei nopți tot stă-n odaie
Smărăndița din pridvor
Și cu lacrimi ca o ploaie
Udă pernele cu dor.

‘Domnul liniște mi-a dat,
Lucifer, inimii salbă-
Sufletul… Mic l-a lăsat
Și firea-mi-la fel de slabă.

Vino, Lucifer, de-mi dă
Mângâierea ta în zori
Nu-mi lăsa tu viața fadă
Și părul lipsit de flori…

Cuprinde-mă pe sub făclii
La umbra unui tei,
Nocturnele melancolii
Tu scrie-mi din condei…

Potop de lacrimi în genunchi
Ți-oi da de mi-o vei cere
Și de ‘nu-mă-uita’ mănunchi
Îți voi lăsa avere.

Ți-oi coase iarăși borangic,
Și da-ți-o-i nume nou,
Din ghimpi eu o să mă ridic
De îmi vei fi erou…

Fii-mi taină-n noapte, râs în zori
Și cântec după-amiază,
Iar eu… Cu brațul plin de flori
O să te am în pază…

Pe sânul meu de tu vei sta 
Nu vei mai plânge-n noapte,
Și cât îți este viața ta
O sa îți rumeg șoapte…’

De trei nopți tot stă pe prispă
Smărăndița din pridvor,
Și tot vrea din clipa-n clipa
Să o-ntizi, s-o iei cu dor…

II Anahita – iubirea imposibilă față de Ralia cea de Jos

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nu se simțea câtuși de puțin confortabil. Pantalonii strâmți, albi, i se mulau pe picioarele lungi și bine conturate, cu gamba frumos arcuită și pulpa netedă, care dansau pe masa lungă, printre zeci de pahare de vin și sticle răsturnate. Sânii fermi îi erau acoperiți doar de un poncho scurt de lână mirosind a parfumul prost al doamnei Delilah, material care de abia de ii acoperea abdomenul neted când ridica mâinile, unduindu-și mijlocul. Bărbații îi aplaudau mișcările trupului așezați pe scaune, cu paharele în mâini, râzând, chiuind, strigând-o pe tânără pe nume și întinzându-se să îi atingă gleznele. Anahita se ferea cu grație de mâinile slinoase, și, printre două mișcări de refuzare a unei atingeri nedorite și două sărituri printre pahare murdare, pline sau nu, mai arunca o privire în Camera de Bal.

image

‘Scarboșenia Lumii de Jos toată e aici… Fie-ți milă, Gudrun, de sufletele noastre’, gândea Anahita. Masa pe care dansa se afla exact sub candelabrul enorm, singurul din încăperea largă, de care atârnau pietre roșii strălucitoare, de prost gust. Dacă se înalța doar puțin pe vârfuri, putea lesne atinge lampa ce răspândea în încăpere lumină difuză, roșie. Mereu gândise că roșul incită la păcat, îi amintea de părul de foc al Velouriei. Pereții, îmbrăcați în catifea vișinie, erau pe alocuri arși de țigări stinse în grabă și înnegriți de fum. Găurile gri, galbejite, din locurile unde catifeaua dispăruse arătau fața umilă și demna de dispreț a localului ce se dorea bordel de lux într-un orășel uitat de lume. Canapelele de pe margine, din piele neagră roasă și tocită erau și acum, la 4 dimineața, pline ochi de femei în poziții degradante și bărbați transformați în animale desfigurate. Doar Anahita dansa pentru cei mult prea beți să aibă putința de a o viola, unduindu-se amețitor, făcând slalom printre mâinile flămânde și încercând să nu calce vreuna sub tocurile înalte, dar cu flecul tocit de atâta vreme de când susținea atâtea sărmane dame ofilite de mult prea tinere… Ducea dorul condurilor ei înghețați și mătăsurilor fine, liniștii de Sus și cărților despre Crearea lumii, chiar și cărților scrise de cei de jos, dar nu găsise niciuna în amărâta aceea de casă… Ii era dor de Nopți, ii era dor de nectar, ii era dor de conversațiile cu Velouria atunci când se întâlneau, de eclipsele cu Gudrun, ii era dor sa se privească în Aetheria, să mângâie stelele și să danseze cu Gideon noapte de noapte… Dar acum trebuia să danseze pe masa celor de Jos, și era prima noapte în care nu o mai simțea pe Aetheria, și îngrijorarea ii măcina fiecare gând.

Se știa în Crizantema Rubinie că frumusețea niciunei fete nu se compara cu a Anahitei. Pielea măslinie, exotică, ochii migdalați și negri, părul până la brâu, cu nuanțe de albastru strecurate în tăciune, trupul armonios și curbat făceau deliciul clienților, dornici să o privească cu poftă și să îi admire fiecare unduire. Niciodată nu se înjosise în Camera de bal, pe canapelele tocite, dedesubtul slinoșilor, din simplul motiv că prețul stabilit era mult imposibil de plătit. Costa o mică avere și doar sa fie privită, dar majoritatea se mulțumeau cu asta, căci era ceva în dansul ei  lasciv, ce ii fermeca pe toți de la masă. Deși se întindeau sa o atingă, și se mișcau aparent normal pentru niște brute bete, gata sa atingă puțină carne caldă de femeie frumoasă, o privire mai atentă ar fi descoperit că ochii le erau țintă asupra ei, dar priveau prin ea, că buzele le erau deschise, dar nu le lingeau de plăcere, că păreau mereu sa-i prindă glezna, dar nu reușeau nicicum, și părea ca de fapt nici nu vor, mișcarea era de-a dreptul falsă, ca a unor jucării stricate. Anahita se învârtea pe masă, coborându-se pe genunchi, unduind trupul elegant și lăsând pradă privirilor pierdute umbra sânilor sub materialul aspru, scrutându-le pătrunzător pupilele.

Un pahar căzu pe jos și se sparse în sute de cioburi minuscule și un țipăt brusc rupse urletele de durere ale fetelor, combinate cu răgetele de plăcere ale bărbaților monstruoși, un concert greu de ascultat. Niște tocuri ascuțite crăpând aproape podeaua, o palmă asurzitoare, două, trei, un plânset chinuit și un țipat când genunchii Raliei se lipiră de cioburi.

-Acolo să stai, bună de nimic ce ești! Să dansezi nu știi, sa faci plăcere nu știi, nici sa stai nu știi, de unde mi-ați picat în brațe atâtea nepricepute! urla madam Delilah. Ralia plângea și țipa, simțindu-și obrajii arși de palme și genunchii inundați de valuri de foc la picioarele matroanei.

Anahita dădu la o parte toate sticlele cu picioarele, își făcu loc, sărind cu agilitate de pe masa înaltă și cuprinzând-o pe Ralia în brate. Cea din urmă, mai mică decât ea, slabă, și ușor cocoșată se lăsă pradă atacului de panică și rușinii, sughițând printre suspine. Își atinse genunchii și privi cu ochii larg deschiși degetele pline de sânge în care se agățaseră și cioburi fine. Anahita ii șopti la ureche, în grabă, și Ralia aprobă, aparent calmă, cu buzele strânse, și rămase nemișcată pe covorul de cioburi.

-Madame Delilah, mă tem că în noaptea asta petrecerea s-a terminat. Vă sfătuiesc să îi dați pe domnii aceștia afară, dacă nu doriți probleme.

Delilah privi ochii negri și serioși ai Anahitei, și dădu să deschidă gura, dar ceva o opri. Aceeași fascinație care ii oprise și pe bărbați să mai încerce să o atingă.

-Și vă mai rog să îl conduceți pe domnul… Mușcat de Ralia… în Camera cu Crizanteme, să îi oferiți un ceai și să îl asigurați ca nu va pleca nemulțumit. Mă voi ocupa personal de problemă.

Matroana bătrână și slabă se conformă, privind țintă în ochii Anahitei. Pupilele i se dilataseră la auzul vocii ei, și furia de dinainte ii dispăruse, lăsând loc ororii. Matroana bătrână purta un corset de piele în brâu, ce îi subția și mai tare talia odinioară ca o clepsidră, deasupra unei rochii negre dintr-un material ce foșnea asurzitor la fiecare mișcare. Părul violet, deschis de pigmentii de gențiane ii era prins într-un coc lejer, cu șuvițe atarnanadu-i pe obrajii zbârciți. Era urâtă de privit, și bărbatul ce o agresase pe Ralia se simți dezgustat simțind parfumul dulce și scârbos al bătrânei care venise în grabă lângă el, și mâna rece, zbârcită și umedă a acesteia pe umărul lui gol. Se trase într-o parte, privind mulțumit cum ceilalți clienți părăseau Camera de Bal, și zâmbi la gândul că urma să fie satisfăcut de Anahita. Planul de care auzise dăduse roade.

-Vă cer respectuos să mă așteptați, domnul meu. Madam Delilah vă va conduce. Anahita îi privi colțurile buzelor subțiri ridicate și ii zâmbi galeș. Ii observă pieptul gol, păros, și burta grasă, transpirată. Avusese bunul simț să își ascundă în pantaloni mădularul încântat la gândul la ceea ce avea sa se întâmple. Bărbatul, un arhiduce cu moșie mică, pe la vreo 50 de ani, își întinse cu palma transpirația de pe burtă și se îndreaptă spre Anahita, care aștepta în capul scărilor, cu mâinile împreunate. Vru să o atingă, dar ceva în privirea ei, combinat cu zâmbetul senzual, îl făcu să-și îndepărteze palma uscată de fața ei. Tuși, se îndreaptă de umeri și, punând piciorul pe prima scară, mai arunca o privire asupra Raliei, care suspina, cu genunchii plini de cioburi. Ii aruncă fetei o vorbă de dulce, și mimă un scuipat, apoi continuă sa urce, cu Madam Delilah în spatele lui.

Anahita o opri însă pe bătrână cu o mână încleștată puternic pe umărul deșirat, soptindu-i aproape de urechea acoperită de julufi violet.

-Iar tu, madam, dacă o singură dată mai îndrăznești să te atingi de Ralia, îți jur că îmi ajungi hrană, nu îmi ești folositoare cu nimic, deci nici nu încerca măcar să trezești în dumneata ideea că m-ai putea subjuga în vreun fel. Ai înțeles?

Madam Delilah simți un fior înghețat din ceafă coborând pe spinare, sângele scurgându-i-se din obraji. Aprobă, cu buzele strânse și ochii prinși în ai Anahitei, apoi continuă să urce smerită în spatele bărbatului mulțumit de sine, făcând lemnul vechi al scărilor să trosnească sub tocurile ascuțite.

***

-Uneori îmi pare prea ușor, jur, chicoti Ralia, cu jumate de gură, sperând să o facă pe Anahita să nu se mai simtă așa vinovată.

Cu picioarele atârnând pe marginea patului, își sprijinea mâinile pe spate, cu capul atârnând pe spate. Anahita îi mângâia părul blond și încâlcit și îi săruta blând obrazul. Amândouă stăteau întinse pe patul mare al Camerei cu Garofițe. Un candelabru cu lumânări arse pe jumătate arunca o lumină difuză în cameră, albă de astă dată. Patul enorm, cu baldachin de mătase le ascundea pe cele două. Pereții erau acoperiți cu scânduri de lemn lucios, și întreaga încăpere miroasea a tămâie delicată.

Anahita se coborî în genunchi în fața Raliei, și ii mângâie rănile curățate de cioburi. Ii atinse tandru coapsele, privindu-i ochii albaștri, atât de diferiți de întunericul alor ei. Ii aminteau de ai lui Gideon, dar nu voia să se gândească acum. Se aplecă, deschizându-și genunchii, și își trecu limba fierbinte peste sângele închegat, și rănile începură, încet încet, să se închidă de tot, sub moliciunea și umezeala ei, apoi își continuă drumul mai sus. Ralia oftă ușor, lăsându-se pradă plăcerii, pieptul mic ridicându-i-se din ce în ce mai repede sub jocul Anahitei. Ii prinse părul negru și o ghidă, murmurând, admirându-i întunecimea. Tresări ușor, încordată, și exclamă brusc, lăsându-se să cadă pe spate. Anahita se întinse lângă ea, mângâindu-i gâtul alb cu vârful degetelor.

-Îmi pare rău pentru astăzi, Ralia… Nu îmi doresc să suferi niciodată… Mă macină îngrozitor situația, în fiecare moment, știi cât te iubesc, îi șopti. În curând vom pleca, și toată povestea asta se va fi sfârșit… Vom pleca departe, departe, unde nimeni nu ne va găsi, și…

-Nu îți cere iertare. Știi foarte bine că nu ai cum să pleci, iar eu fără tine nu mă duc niciunde. Eu doar pe tine te vreau, și dacă va fi să poți pleca, te voi urma fără tăgadă. Nu pot trăi fără iubirea ta, și dacă asta înseamnă să stăm aici, voi sta cat va fi nevoie. Gudrun va sosi și ne va lua cu ea, nu?

-Desigur, Ralia… murmură Anahita.

Inima i se rupse în mii de bucățele. Simți cum durerea îi invadează pieptul, cum dorul de Ralia o cuprindea deja. Așa cum era ea, mică, blondă, cu pielea translucidă din cauza slăbiciunii trupești, o urma fără excepție, se lăsa folosită fără vreun regret sau supărare, și noaptea ii dormea în brațe, amantă, iubită și confidentă. Gudrun avea să vină la un moment dat, era imposibil să piardă lupta. Și atunci, avea să o ia din Lumea celor de Jos, și Ralia ar fi rămas aici, să îmbătrânească și să moară, așa cum le era sortit celor de Jos. Și ea, Anahita, avea sa urce înapoi la cei de Sus, să domnească asupra lumii de jos alături de Velouria și restul stelelor mai mici și alături de Gideon.

-Te iubesc, Anahita, știi? Și de abia aștept să ne vină timpul. Haide, e vremea să te duci să te hrănești. Să ai grijă de tine…

O sărută lin pe buzele ce deveniseră palide de Foame și îi dădu drumul din brațe. Anahita ii răspunse la sărutul lin cu patos, înfigându-si degetele din ce în ce mai slăbite în părul blond al Raliei. Cu grijă, se ridică din pat și traversă Camera cu Garofițe cu pasul elegant și lung, și închise încet ușa în spatele căreia o lăsase singură pe fata ce adormise deja, cu mâna sub cap și genunchii la piept…